Planeitatea sticlei călite este inferioară celei a sticlei float. Este nevoie de filme mai groase pentru a umple și tampona deformațiile minore cauzate de procesul de revenire, asigurând astfel siguranța și performanța optică după laminare.
1. Diferențele în proprietățile inerente ale sticlei
Sticla flotanta
Planeitate mare a suprafeței: în timpul procesului de producție a sticlei flotante, lichidul de sticlă plutește pe lichidul de staniu topit, formând o suprafață foarte plană și netedă.
Stabilitatea formei: Suprafața sa poate fi privită ca un plan aproape ideal.
Există o „formă ondulată” sau „forma arcului”: Procesul de călire implică încălzirea sticlei la o temperatură apropiată de punctul său de înmuiere și apoi răcirea rapidă și uniformă a acesteia. În timpul acestui proces, vitezele de răcire în interiorul și în exteriorul sticlei sunt inconsecvente, rezultând stres intern permanent. Acest lucru va cauza îndoiri mici, greu de-de-detectat pe suprafața sticlei, ceea ce este cunoscut sub numele de „ondulare”.
Ne-reprocesabilă: odată ce sticla călită este realizată, nu poate fi tăiată, găurită sau măcinată-de margini, deoarece forma sa este fixă.
2. Cerințe pentru film în proces de laminat
Sticlă laminatăeste realizat prin lipirea fermă a mai multor straturi de sticlă și a filmului dintre ele (de obicei PVB sau SGP, etc.) prin temperatură ridicată și presiune ridicată. Acest proces necesită ca filmul să fie capabil să:
Umplerea completă a golurilor: Filmul trebuie să curgă sub presiune mare pentru a umple toate golurile minuscule dintre cele două bucăți de sticlă, pentru a elimina aerul și pentru a obține o aderență de 100%. Orice gol va deveni punctul de plecare al delaminării, afectând siguranța și aspectul.
Absorbția tensiunilor: atunci când sticla laminată este supusă unor impacturi de forță externă (cum ar fi lovitura de pietre) sau schimbări de temperatură, sticla va suferi o ușoară deformare. Filmul trebuie să absoarbă și să disperseze aceste tensiuni pentru a preveni spargerea sau delaminarea sticlei.
Asigurați performanța optică: Dacă filmul nu poate umple complet golul, aerul va rămâne în mijloc, formând „bule” sau „distorsiuni optice”, care afectează claritatea liniei de vedere.
De ce sticla laminată călită are nevoie de peliculă mai groasă?
Acum să combinăm cele două puncte de mai sus pentru a le privi:
Când se folosesc două pahare float plate, distanța dintre ele este foarte uniformă. O peliculă de grosime-standard (cum ar fi 0,38 mm sau 0,76 mm) este suficientă pentru a umple cu ușurință acest gol uniform și a obține o lipire perfectă la presiune ridicată.
Când se folosesc două bucăți de sticlă călită, datorită ondulației fiecărei piese de sticlă, distanța dintre ele este neuniformă atunci când cele două bucăți de sticlă sunt combinate. Unele locuri au goluri mari, în timp ce altele au unele mici.
Dacă se folosește o peliculă de aceeași grosime ca și sticla float, atunci când se aplică presiune, filmul poate să nu curgă în zona cu cel mai mic spațiu, rezultând o aderență slabă în aceste zone.
Între timp, în zona cu cel mai mare decalaj, pelicula poate fi prea întinsă și devine mai subțire, ducând chiar la delaminare locală sau deformare optică (distorsiune a obiectului).
Prin urmare, soluția este să folosiți o peliculă mai groasă (de exemplu, de la 0,76 mm la 1,14 mm sau 1,52 mm).
Filmele mai groase oferă mai multe „materiale de umplere”, care se pot adapta mai bine și pot compensa suprafața neuniformă a sticlei călite, asigurând o aderență uniformă și suficientă pe întreaga suprafață a sticlei.
Un strat tampon mai gros poate absorbi mai bine energia uriașă eliberată atunci când sticla călită se sparge (sticlă călită se sparge în particule mici, dar stresul intern este eliberat instantaneu).
Concluzie: selecția de filme mai groase pentru sticla laminată călită are ca scop compensarea defectului său inerent de planeitate, asigurând că produsele laminate nu prezintă bule și distorsiuni optice și au siguranță și fiabilitate pe termen lung.
